Păsărarii se deplasează încă inainte de răsăritul soarelui la locul de prindere a păsărilor, ducând cu ei pasărea-momeală – o pasãre deci, care aparţine aceleiaşi specii si care trebuie să fie nevătămată şi să aibă un glas deosebit de atrăgător. Ei se deplasează adeseori ore întregi pentru a plasa capcanele şi păsările-momeală în asa fel, încât instalarea acestora să se facă în conformitate cu observaţiile făcute anterior cu privire la comportamentul păsărilor. Primele păsări pot apărea deja la răsăritul soarelui. Cel mai târziu acum se poate constata dacă pasărea-momeală stăpâneşte toate chemările, ca de exemplu cea de ademenire, de chemare în ajutor ori de rugăminte insistentă sau de avertizare a pericolelor. (Capacitatea de a identifica o pasăre-momeală pricepută este o artă, care necesită acumularea unei experienţe de-o viaţă. De aceea păsările-momeală dotate sunt îngrijite de păsărari timp de-o viaţă. Ţinute în casă, ele pot trăi timp de peste 20 de ani, deci cu mult peste vârsta pe care o pot atinge în libertate, care - în condiţii de libertate - se ridică la cel mult 3-4 ani). În această fază păsărarul însuşi nu mai poate face nimic altceva decât să continuie activitatea de observare cu multă prudenţă. Este de la sine înţeles că trebuie să se poziţioneze astfel faţă de locul de capturare, încât să aibă tot timpul asigurată vizibilitatea şi să poată interveni imediat, în cazul în care apare vreun pericol (uliul păsărilor) sau dacã se prinde o pasãre în capcanã. Păsările marcate cu inel sunt eliberate imediat, iar numărul inelului este transmis fără întârziere la instituţiile competente, aceasta fiind una dintre măsurile prin care se obţine o primă serie de date interesante.
Nu de puţine ori se întâmplă însă ca păsărarii să se întoarcă acasă, fără să fi avut vreun succes. Chiar dacă s-ar întâmpla aşa, este cert că ziua a fost bogată în întâmplări şi trăiri şi poate fi considerată oricum o adevărată răsplată. Şi cine ştie, s-ar putea să fie urmată de o altă zi care să fie încununată de succes.
Fiecare pasăre e diferită şi are propriile sale caracteristici. Există însă unele care sunt destul de asemănătoare chiar în cadrul aceloraşi specii. Păsările conducătoare, din speciile care toamna, în timpul migrării, se adună în stoluri mici sau mari, se comportă diferit fată de membrii „obişnuiţi”. Ele diferă, de asemenea, şi prin modul în care cântă. La forfecuţe există diferite specii, ca de exemplu „Schlimpara”, „Guatschreier”, „Hellschreier”, „Tschlocken” şi „Wistla”, enumerarea cuprinzând doar cele mai importante tipuri. Acestea nu diferă doar prin felul cântecului, ci si prin înfăţişare şi parţial prin comportament. La sticleţi predomină vara aşa numitul tip „Bliahstieglitz", pe când toamna acest tip nu apare decât rar. Botgroşii cu tipul de cântec „Hefengschroa” apar cel mai devreme la sfârşitul lunii octombrie.
Odată ce un mascul arătos s-a prins în capcană, pasărea capturată este supusă unui tratament migălos. Pasărea percepe omul, din principiu, atunci când acesta se apropie de ea, drept sursă de pericol, din faţa căruia vrea să se refugieze. Dar aşa ceva nu mai este posibil, şi în consecinţă se impune ca pasărea să fie scoasă, pe cât posibil, de sub imperiul spaimei de care este stăpânită. Această eliberare de panică poate fi atinsă cel puţin parţial, dacă se ţine cont, printre altele, de comportamentul păsării, pe care trebuie s-o percepem ca o „structură de fugar”. Se ştie că, atunci când o pasăre fuge de pericol, aceasta nu caută lumina puternică, ci dimpotrivă, caută tufişuri, ramuri de copaci sau alte hăţişuri aflate în apropiere. Când însă inamicul păsării se află în lumină şi pasărea însăşi la adăpostul întunericului, aceasta percepe pericolul numai pe jumătate. Periculoşi sunt în schimb acei inamici, care se apropie târâş din desişuri. Din acest motiv păsărarul trebuie să facă în aşa fel, încât pasărea să se afle mai întâi în semi-întuneric, iar el însuşi să stea în lumina puternică, orbitoare. În felul acesta este perceput de pasăre drept o ameninţare minimă. Se înţelege de la sine că păsările care abia au intrat în captivitate sunt ţinute mai întâi în colivii foarte mici, astfel încât acestea să nu se rănească atunci cănd fac mişcări scmucite sau nechibzuite Abia mai târziu, atunci când este posibil ca cineva să se apropie de pasăre fără nicio dificultate, aceasta poate fi mutată într-o colivie mai mare.
După închiderea expoziţiei, pasărea este mutată – împreună cu pasărea-momeală – în aşa- numita volieră, în care poate zbura în voie. Voliera este dotată corespunzător, începând cu numeroasele ramuri (de conifere) proaspete, mai mari şi mai mici, cu (tijele) stinghiile de dormit pentru fiecare pasăre în parte, până la nisipul curat, bogat în var, care foloseşte la acoperirea solului (şi de care pasărea mai are nevoie şi pentru digestie, ca „grăunţe de măcinat”, dar care foloseşte şi la asigurarea igienei în interiorul volierei). Se ştie că păsărilor le place să facă baie şi de aceea li se amenajează şi facilităţi de îmbăiere. Este de la sine înţeles că trebuie să li se asigure zilnic şi apa de băut proaspătă. Drept hrană vor fi folosite doar seminţe naturale (de molid, larice, arin, conuri de pin, ciulini, boabe, seminţe de cânepă, de floarea-soarelui, de in, mei, apoi diverse seminţe de ierburi etc.) precum şi ierburi şi muguri. Hrana va corespunde cerinţelor specifice speciei şi se va orienta atât după disponibilităţile sezonului cât şi după stocurile existente (în special în cazul conurilor). Eventualele îmbolnăviri (ca de expl. infestarea cu acarieni) vor fi tratate, după ce în prealabil a fost consultat medicul veterinar, cu preparatele recomandate de acesta. VA URMA
|